Monolog


Monolog

            Cînd luna şi-a îmbrăcat ochelarii de soare, eu a stat închis în propriul craniu. Vîntului îi era milă şi nu-i flutura părul ce-i astupa faţa îngîndurată.
-Frunze, zise eu, ce multe frunze, În acelaşi timp multe şi în acelşi timp singure.
-E... timp! Strigă eu şi se sfiise de prezenţa nimănui în jur.
Nici eu nu putea fi singuratic, gîndul îl îmbătă şi-l atrăgea de partea sa.
La o margine de răsuflare, existenţa îi rodea coatele naive, nelăsîndu-i şanse să se rezeme pentru a se odihni. Cerul tăcu ca mormintele din cimintir. Eu, îşi răsuflică mîna însingerată cu care îşi omorîse o şansă. Nici nu clipi, pentru ca nu cumva să scape ceva cu privirea sa rece.
-Încă una, zise eu, -sunt un ucigaş şi zîmbi.
Frunzele cădeau multe şi singure peste capul lui aplecat la pămînt. Vîntul din nou începuse a bate, iar părul flutura ca un zmeu. Coatele roase pînă la os părea că nici nu-l deranjau. Eu credea ca durerea este ceva inutil şi nefolositor, parcă îi ştia adevărul.
-Sunt un mormînt, zise eu, demult totul din-năuntru era putrezit şi mort.
Şi eu începu a înflori ca un fluture, parcă cerul aruncase în el o stea fiindu-i mană. Eu  nu văzuse aşa frumuseţe, de parcă privea eternul cu proprii ochi. Aripile lui erau petalele celei mai frumoase flori, floare din aur, floare din poveste. Vîntul alina apariţia lui, cum soarele dă viaţă oricărei fiinţe cit de mici.
-Ce minune, zise eu, fluturele, in bătaia alintată de vînt parcă zîmbi cu tot ce avea el mai sfînt, şi căzu mort.
Frunze, frunze multe şi singuratice astupa clipa fericirii, precum astupa trupul firav acelui etern de o clipă. Lacrimile atunci umeziră frunzele adormite din jur, lacrimile celui ce nu simte durere. Eu ştia o taină, o taină a exitenţei lui.
Picăturile de sînge lunecau de pe coatele roase.
-Lacrimi şi sînge, zise eu, dar nu avea pic de durere, nu avea dor, nu avea nimic. Poate nimicnicia nu-i dăduse nimic de ales, eu era un nimic şi gata?! Dor din dor, nimic din nimic, eu din eu.
Vîntul începuse din nou a bate, eu ridică ochii.
-Frunze, zise eu, frunze multe şi singuratice...



Autor: Bejenari Alexandru     


0

3 Comentarii:

Anonim spunea...

razriv mozga :-o

Lilia spunea...

e genial, bravo Sandu ;;)

Bejenari Alexandru spunea...

mă faci să roşesc :D, nu mă aşteptam la aşa cuvinte ;;)

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu