Peștișorul negru
... deja e două, sau trei, sau ... cîtă dorință de viață, cît efort depune pentru a-și dobîndi hrana. Aprind lumina acvariului și începe viața. Mic, negru, fără o aripă“ aici ar trebui să simțim jale, sărăcuțul, cum el se străduie, cred că i-ar curge lacrimi daca nu ar fi pește ”, însă eu zic – nu ... frig și tu, stai nemișcată în fotoliu privind strict intr-un punct.
Mi-i frică. La ce oare te gîndești tu în acest moment? Pentru o clipă mă scol și te învelesc cu plapuma mea, doar atingeri reci ... mic, negru se zbate pentru a se hrăni cu micile fărimituri ce le aruncasem eu odinioară. De ce să-l numesc slab, la fund, pe pietricelele acoperite de nisip și fărimituri nu el stătea nemișcat, fără bătăi a inimii sale bicamerale. El plutea sus ... tu stai neclintită în spatele meu. Încerc să-ți vorbesc, dar produc doar zgomot nefolositor și dureros. Nu te mai pot privi în ochi zîmbind, cred că asta ma distruge cel mai tare.
Vreau să plec, dar vreau și să rămîn cu tine, să-ți simt suflarea pe buze și pe pieptu-mi bătăile inimii noastre. Însetat de ochii tăi să-i privesc necontenit, să mă joc în părul ce-ți acoperă umerii goi, palmă-n palmă, talia ta, nu te-aș lăsa niciodată din brațele mele ... îl privesc în ochi, dar el nu are timp de mine. Mereu a fost așa, în stradă, la cafenea, în biblioteci, mii de ochi te privesc și nu au timp de nimeni. Aș vrea să-l ajut, mic, negru, fără o aripă, durerea sa, dar dacă încerc să-l ajut pot să-l strivesc ... aș vrea s-o fac fericită, s-o iubesc, dar de încerc s-o am sub aripa mea pot s-o strivesc cu peretele dragostei dintre noi ... Ridic ochii, sticla deja e goală și ea nu mai este. Mă ridic, plapuma cade de pe umerii mei, e frig, sting lumina în acvariu, astfel opresc pentru un timp viața de aici, rămîn singur. Nu sunt pește...
Autor:Bejenari Alexandru
0
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu