Lacrimile sufletului meu
Plouă. Nu ştiam că gîndurile mele au lacrimi. Gîndul pluteşte printre stropii muţi, nu cumva să-l deranjeze din calea sa. De mic ascultam cîntecul ei, operă care mă determina de multe ori să meditez. Cît suflet puneam în gîndurile mele naive cînd sute de ori şedeam la balconul din faţa casei cu picioarele ude, dar cum să nu asculţi aşa frumuseţe de sunete? O orchestră cu fulgere, tunete şi mii de îmbinări de picături lovindu-se de streşina casei. Mă simţeam o picătură nicicînd singură în călătoria sa numită viaţă. Inspiram în piept acel aer curat, de parcă inspiram mii de suflete mici izbite la pămînt.
Pîrîiaşul din faţa casei creştea şi odată cu el se scurgeau toate visele mele. De mic îmi căutam un prieten care să mă înţeleagă şi nimic nu mi-a fost mai aproape decăt ploaia. Ea îmi spăla toate lacrimile sufletului meu, îmi era ca o doină ce venea odată cu prognoza meteo şi mereu la timp. Timpul însă devenea nesemnificativ cînd simţeam împlinirea gîndurilor mele. Învăţam a visa realităţi dure, cream un univers propriu şi nu înţelegeam de ce ”posibil nu îmi ajungea singurătate”.
Clipe îndelungate de fericire sfîrşeau deseori cu un gînd distrugător ce îmi apăsa inima ca o piatră. Ea parcă mereu dorea să-i ia locul, uneori inima mea ceda, şi atunci apăreau vise.
Mii de picături lovesc frunzele de vie de lîngă fereastra copilăriei mele, nu pot uita ceea ce nu se uită. N-o să spun minciuni dacă o sa spun că visam permanent. Gîndurile îmi ocupară toate colţişoarele micului meu creier. Inutil, mă gîndeam eu, visam cu ochii deschişi. Imaginile îmi întunecau ochii , iar sunetele neastîmpărate ale ploii îmi alinau conştiinţa cum mama mă alina cînd eram mic.
Neputinţa mea de a înţelege neînţelesul mă făcea mai cointeresat de realităţile vieţii. De aceea îmi petreceam timpul vorbind cu cel mai înţelegător om din viaţa mea, singur cu mine. Nu existau cotraziceri , nu exista refuz, o împlinire sufletească mă învăluia.
Aşa credeam eu de la început pînă la acel moment definitoriu. Am început să mă contrazic singur pe mine. Realitatea totuşi înăbuşea visele mele, ar fi trebuit însă să fiu fericit „făceam ce doream”.
Un neatins pentru mulţi eu îl acceptam cu uşurinţă şi totuşi eram trist. Am vrut să mă revolt, dar cui?! Visele deveneau realitate, realitatea devenea vis şi eu îmi omoram gîndurile cu cea mai mare plăcere.
La un moment dat am început să jelesc că visez, cît timp pierdut. Liniştea îmi era cea mai bună hrană, iar noaptea cel mai bun prilej de a medita.
Nu aş spune că iubesc să fiu singur, însă doar singur poţi alege o cale de a te împăca cu propriul eu. „A alege” am spus aceste cuvinte deoarece le urăsc cel mai mult în această viaţă şi în acelaşi timp nu aş exista fără ele. Regretul drumurilor necălcate de mine nu-mi oferă posibilitate sa fiu satisfăcut. Începe să crească în mine un alt eu, fiecare bucăţică din mine depăşeşte ceea ce nu poate depăşi cealaltă şi aşa la infinit. Chiar de sunt unic nu sunt singurul care decid. Trupul fiindu-mi doar haina ce păstrează sentimente şi gînduri care conveţuiesc aparte una de alta. Astfel îmi este propria mea lume, mereu într-o căutare, într-un drum spre eternitate.
Mii de stropi cad la geamul copilăriei mele, cîndva totul era neînsemnat şi neînţeles, acum neînţelesul a devenit semnificaţia vieţii.
Plouă. Nu ştiam că gîndurile mele au lacrimi.
Autor: Bejenari Alexandru
0
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu