Încătușat în veșminte
Am pus prea multe
haine pe mine,
Și sufletul ,încătușat
în veșminte,
Nu mai strabate prin ele.
Dezbracă-mă,
Tu, cel care mă iubești....
Autor: Olaru Ana
0
(a+b)2
(a+b)2
Dacă tu ai fi "a",
Dacă eu as fi "b",
Mă întreb cum ar fi ,
Să ne aduni și ridici la pătrat ?!
Cu siguranță,
Nu am sta să privim despărțiți,
Unul de celălalt,
Din stînga și dreapta
Produsului nostru înmulțit la 2.
Căci în cazul dat ,
Vom fi prea departe ,
Ca să sfărîmăm în îmbrățișări timpul
Și să cîștigăm pentru noi veșnicia.
Deci, am o idee :
Hai să excludem din formulă
Al doilea element îngrozitor și inutil,
Ca să fim mai aproape
Și să-i mulțumim împreună soarelui,
Că a răsărit în noi!
Și hai să distrugem pătratele,
Ca să fim doar noi doi,
Fără martori,
Cînd vom fura luna plină!
Și hai să ne strîngem de mînă ,
Să fim un produs fericit,
Rezultatul unei formule absurde,
Dar perfecte.
Paradox!
Autor: Olaru Ana
0
Ceața
Ceața
S-a lasat prea multă ceață peste noi
Și am încetat să ne mai vedem
În modul nostru firesc de a fi,
Adevărați!
Nu mai știm pe unde
și încotro mergem .
Am încetat să mai vedem chiar și ochii
Pe care jurăm că-i iubim.
Mă tem că , acoperiți de ceață, ne vom pierde înșine
Și disperați ne vom striga pe nume ,
Ca să ne găsim pe noi,cei
Adevărați!
Cred că s-a așeat prea multă ceață
Pe genele noastre solitare...
Autor: Olaru Ana
.jpg)
0
Nature morte
Nature morte
E mijloc de toamnă. Mereu am iubit această perioadă de timp, nici prea caldă nici prea rece, pînă vin ploile îndelungate și norii ce acoperă cu o tristețe micul meu orășel. Și acum întorcîndu-mă acasă, privesc îngîndurat și trist prin geamul mașinii, a cărui șofer cu un zîmbet mic m-a luat ocazional spre casă. E un bătrînel mic, cu părul încărunțit, foarte slab, cred că era bolnav de ceva, fiindcă am observat imediat semnul de invalid pe parbrizul mașinii. Este îmbrăcat decent și de la un moment la altul își schimbă foarte repede starea sa, de la vesel la îngîndurat. Nu necesit calități ale unui filozof extraordinar pentru a observa cauza, și cauza este al 2 pasager din față, care îl ignora cu privirea și nu scoate nici un cuvînt tot timpul cît mergem. Posibil era fiul lui... însă privirile noastre se întîlnesc la un moment dat, ne citim pe ochi și înțelegem că ne cunoaștem, după care urmează un zîmbet mic și o ridicare de sprînceană în semn de recunoaștere și mulțumire. Ne-am întîlnit cred cu un an în urmă, în același loc, într-o toamnă mai rece,mi-a povestit multe istorii și perepeții amuzante din viața lui, atunci eram ambii 2 călători spre toamna din micul nostru orășel, spre casă...
...îmi arunc geanta în hol, haina pe scaun și mă arunc pe pat cu fața în sus, înspirînd adînc “ce bine e acasă”, de parcă și aerul e mai dulce. Tata încă nu e venit acasă, iar mama umblă de ici colo ca o furnică pentru a mă hrăni cu ceva gustos și nu în ultimul rînd a mă strînge în brațele ei de dor și pupici care în același timp mă irită, mă gîdilă, mă fac să zîmbesc și la un moment dat mă prefac copilașul ei mic. Mi s-a făcut în ultimul timp foarte dor de tata, cred că acum încep a înțelege, cred că și el observă în ochii mei aceeași comprehensiune. După o mîncare nemaipomenită și un mulțumesc mă duc la balconul din fața casei și privesc la nucul sub care se află foișorul nostru pustiu, nu e nimeni în el. Nici nu e de mirare, toamna mereu a despărțit oamenii. Astfel îmi iau haina și decid să fac o plimbare în parcul din vîrful orașului. Mă îmbrac cît de cît călduț, cum zice mama, și ies în stradă , o iau cu pas lent spre podul, care deja nu poate fi numit pod, așa o trecere cu plite strîmbe, balustadele rupte. Oricum mă opresc la mijlocul podului să admir priveleștea nemaipomenită, e ca o fereastră în copilăria mea, de aici se văd majoritatea locurilor și ascunzișurilor prin care mă jucam cînd eram mic. Însă alți trecători repede îmi distrug clipa de amintire și o iau înainte spre poșta veche și crăpată. Aici merg printre casele din cartierul apropiat spre parcul aurit iluminat încă de soare. Trecem pe lîngă roata mare de fier, ruginită, care scîrție la o bătaie de vînt mai puternică. Coborîm pe scarile marginite din ambele părți de copacii multicolori, sute de nuanțe de galben și roșu, printre care se mai vede un copac verde. O parte bună a scărilor este curățată și dată cu var, bravo tinerilor din cadrul companiei “Împreună pentru un... orășel curat”. Încă coborîm săltăreți și veseli printre frunzele ce se leagănă. Soarele își ia rămas bun pentru azi și ca urmare ne bucură ochii, cu o încadrare perfectă de cer roșiatic în peisajul nostru mistic de toamnă. Cad frunze, cad și pleacă ele pentru un timp, pentru o iarnă, pentru o primăvară, pentru o vară, pentru a reveni din nou și din nou. E o moarte frumoasă… O plutire spre o veșnicie, aranjată într-o nuanță de galben-covor, este un drum care nu ajunge nicăieri, este o stație de așteptare…
…de ce nu se reîntorc oamenii?! Poate că ei nu plutesc frumos în dansul lor numit viață, sau pentru că ei nu se așează zîmbăreți pe pămînt în nuanța de amurg a soarelui de toamnă. Ei pleacă oricînd, noaptea, ziua, sărbătoare, lucru, toamnă, vară, iarnă, primăvară… și nu se mai întorc nicicînd, nicicum, niciunde. Ei pleacă și lasă în urmă alte frunze și drumuri, care vor cădea la timpul și locul lor. Urîtă priveliște… tu mă strîngi de mînă și eu mă simt viu. Vîntul așează lin în pletele tale aurii, micile frunze de plop. Porți niște pantofiori de culoare bej deschis cu talpă joasă, știu că îți place să te ridici frumos pe degete, iar eu te țin de talie pentru a ne ajunge buzele reciproc. Porți ciorapi albi pînă la genunchi, după care începe fusta roșie cu ornament ca la fustele bărbătești scoțiene. Porți o cămață transparentă fină, prin care se observă sutienul alb cu dantela roșie. Deasupra porți o jachetă de culoarea cafelei, iar zîmbetul tău înfrumusețează acest chip pur. Îți scuturi atent părul de frunze, deasupra mea, în ultimele raze de soare. Îmi arăți fericită limba ta mica și ascuțită și o iei la fugă printre sutele de frunze care cad parcă la comanda ta. Este unica moarte ce te poate face mulțumită, moarte de frunze. Te arunci în ploaia de frunze galbene, roșii, verzi, frunze, frunze, frunze. Apoi te izbești atent de mine cu un dor de-o veșnicie, îți pui capul pe pieptul meu și simți bătăile inimii mele împăcate. Apune soarele, apune încă o zi, apune încă o toamnă… se naște încă un dor, încă o despărțiere, încă o amintire, dar tu stai lipită de mine cu mici tremurici de la vîntul ce începe a se răci, stai în brațele mele și aștepți veșnicia de a fi împreună.
Autor: Bejenari Alexandru
0
Peștișorul negru
Peștișorul negru
... deja e două, sau trei, sau ... cîtă dorință de viață, cît efort depune pentru a-și dobîndi hrana. Aprind lumina acvariului și începe viața. Mic, negru, fără o aripă“ aici ar trebui să simțim jale, sărăcuțul, cum el se străduie, cred că i-ar curge lacrimi daca nu ar fi pește ”, însă eu zic – nu ... frig și tu, stai nemișcată în fotoliu privind strict intr-un punct.
Mi-i frică. La ce oare te gîndești tu în acest moment? Pentru o clipă mă scol și te învelesc cu plapuma mea, doar atingeri reci ... mic, negru se zbate pentru a se hrăni cu micile fărimituri ce le aruncasem eu odinioară. De ce să-l numesc slab, la fund, pe pietricelele acoperite de nisip și fărimituri nu el stătea nemișcat, fără bătăi a inimii sale bicamerale. El plutea sus ... tu stai neclintită în spatele meu. Încerc să-ți vorbesc, dar produc doar zgomot nefolositor și dureros. Nu te mai pot privi în ochi zîmbind, cred că asta ma distruge cel mai tare.
Vreau să plec, dar vreau și să rămîn cu tine, să-ți simt suflarea pe buze și pe pieptu-mi bătăile inimii noastre. Însetat de ochii tăi să-i privesc necontenit, să mă joc în părul ce-ți acoperă umerii goi, palmă-n palmă, talia ta, nu te-aș lăsa niciodată din brațele mele ... îl privesc în ochi, dar el nu are timp de mine. Mereu a fost așa, în stradă, la cafenea, în biblioteci, mii de ochi te privesc și nu au timp de nimeni. Aș vrea să-l ajut, mic, negru, fără o aripă, durerea sa, dar dacă încerc să-l ajut pot să-l strivesc ... aș vrea s-o fac fericită, s-o iubesc, dar de încerc s-o am sub aripa mea pot s-o strivesc cu peretele dragostei dintre noi ... Ridic ochii, sticla deja e goală și ea nu mai este. Mă ridic, plapuma cade de pe umerii mei, e frig, sting lumina în acvariu, astfel opresc pentru un timp viața de aici, rămîn singur. Nu sunt pește...
Autor:Bejenari Alexandru
0
Seara pe stradă
Seara pe stradă
Hm... toți se grăbesc... toți se îmbulzesc..,- recunosc printre ei mă aflu și eu, de ce nu?!
Merg și eu pe strada cu direcția “înainte”, ca toți ceilalți și toți sunt la fel, nimic nu-i deosebește unul de altul, toți sunt unici toți sunt aleșii lui. Miros de ură, invidie, dragoste, regrete, succese se îmbibă în strada unde toți se grabesc, se îmbulzesc pe strada cu direcția “înainte”.
De sub cerul întunecat de norii sumbri, lămpile iluminau ochii ce nu aveau plăcerea să te vadă.
-Iubesc viața , doar așa e de frumoasă, și zîmbetul se picta pe fața mea, astfel am început să simt privirile din jur care mă ocolesc. Aș dori ca cineva să fie lîngă mine acum, dar pe strada cu direcția “înainte” poți merge doar singur. Și deodată începuse să mă încălzească picăturile mici, care în cîteva clipe golise strada, de aceea cred că mă bucuram și mai mult. Se curățea acel miros de ură, invidie, dragoste, regret, succese și iată atunci era clipa cind puteam să mă opresc ,să inspir adevărata libertate.
Seara pe stradă, eu și singurătatea, unicul meu prieten în călătoria pe strada cu direcția “înainte”.
Autor:Bejenari Alexandru
0
Te-am aşteptat
Te-am aşteptat
Te-am aşteptat la răsărit de soare,
Călcînd prin roua plină de amor,
Privind la cerul plin de dor
Eu mă urcam spre infinituri rare.
Te-am aşteptat în miez de zi
Şi paşi mărunţi călcau prin ácele de pin
Ce-nconjurau speranţe fără a le îmblînzi;
Doar răspunzînd cu "Da" la acel suspin.
Te-am aşteptat în miez de noapte
Spre a ne săruta volubil tinereţea,
Spre-a-adormi îmbrăţişaţi de şoapte
Şi de călca pe urme de tandreţe.
Am aşteptat...
am aşteptat de-ajuns un suflet rece,
Dar încă un fior de amintire-mi trece
Prin părul savurat de vînt...
Te voi purta mereu în gînd!
Autor:Galina Grachila
0
Aş vrea să mor pe-o zi
Aş vrea să mor pe-o zi
Aş vrea să mor pe-o zi
Am zis tăcut în mine,
Să simt ce-nseamnă singur
Şi nimeni nu mai vine.
Aş vrea să plec pe ploaie
De lacrimi ale lor
Ai căror mica lipsă
Să nască un pur dor
Aş vrea cuprins de frate
Pămîntul rece, puhav
Să-mi învelească chipul
Tăcut, mîhnit şi suav
Aş vrea ca din ţărînă
Să crească-n verde zale
Copacul vieţii mele,
Iar eu dormind la poale
Aş vrea să mor pe-o zi
Să simt ce nu se simte,
Dar ochii tăi căprui...
Să-i ţin adănc în minte
Autor: Bejenari Alexandru
0
Lacrimile sufletului meu
Lacrimile sufletului meu
Plouă. Nu ştiam că gîndurile mele au lacrimi. Gîndul pluteşte printre stropii muţi, nu cumva să-l deranjeze din calea sa. De mic ascultam cîntecul ei, operă care mă determina de multe ori să meditez. Cît suflet puneam în gîndurile mele naive cînd sute de ori şedeam la balconul din faţa casei cu picioarele ude, dar cum să nu asculţi aşa frumuseţe de sunete? O orchestră cu fulgere, tunete şi mii de îmbinări de picături lovindu-se de streşina casei. Mă simţeam o picătură nicicînd singură în călătoria sa numită viaţă. Inspiram în piept acel aer curat, de parcă inspiram mii de suflete mici izbite la pămînt.
Pîrîiaşul din faţa casei creştea şi odată cu el se scurgeau toate visele mele. De mic îmi căutam un prieten care să mă înţeleagă şi nimic nu mi-a fost mai aproape decăt ploaia. Ea îmi spăla toate lacrimile sufletului meu, îmi era ca o doină ce venea odată cu prognoza meteo şi mereu la timp. Timpul însă devenea nesemnificativ cînd simţeam împlinirea gîndurilor mele. Învăţam a visa realităţi dure, cream un univers propriu şi nu înţelegeam de ce ”posibil nu îmi ajungea singurătate”.
Clipe îndelungate de fericire sfîrşeau deseori cu un gînd distrugător ce îmi apăsa inima ca o piatră. Ea parcă mereu dorea să-i ia locul, uneori inima mea ceda, şi atunci apăreau vise.
Mii de picături lovesc frunzele de vie de lîngă fereastra copilăriei mele, nu pot uita ceea ce nu se uită. N-o să spun minciuni dacă o sa spun că visam permanent. Gîndurile îmi ocupară toate colţişoarele micului meu creier. Inutil, mă gîndeam eu, visam cu ochii deschişi. Imaginile îmi întunecau ochii , iar sunetele neastîmpărate ale ploii îmi alinau conştiinţa cum mama mă alina cînd eram mic.
Neputinţa mea de a înţelege neînţelesul mă făcea mai cointeresat de realităţile vieţii. De aceea îmi petreceam timpul vorbind cu cel mai înţelegător om din viaţa mea, singur cu mine. Nu existau cotraziceri , nu exista refuz, o împlinire sufletească mă învăluia.
Aşa credeam eu de la început pînă la acel moment definitoriu. Am început să mă contrazic singur pe mine. Realitatea totuşi înăbuşea visele mele, ar fi trebuit însă să fiu fericit „făceam ce doream”.
Un neatins pentru mulţi eu îl acceptam cu uşurinţă şi totuşi eram trist. Am vrut să mă revolt, dar cui?! Visele deveneau realitate, realitatea devenea vis şi eu îmi omoram gîndurile cu cea mai mare plăcere.
La un moment dat am început să jelesc că visez, cît timp pierdut. Liniştea îmi era cea mai bună hrană, iar noaptea cel mai bun prilej de a medita.
Nu aş spune că iubesc să fiu singur, însă doar singur poţi alege o cale de a te împăca cu propriul eu. „A alege” am spus aceste cuvinte deoarece le urăsc cel mai mult în această viaţă şi în acelaşi timp nu aş exista fără ele. Regretul drumurilor necălcate de mine nu-mi oferă posibilitate sa fiu satisfăcut. Începe să crească în mine un alt eu, fiecare bucăţică din mine depăşeşte ceea ce nu poate depăşi cealaltă şi aşa la infinit. Chiar de sunt unic nu sunt singurul care decid. Trupul fiindu-mi doar haina ce păstrează sentimente şi gînduri care conveţuiesc aparte una de alta. Astfel îmi este propria mea lume, mereu într-o căutare, într-un drum spre eternitate.
Mii de stropi cad la geamul copilăriei mele, cîndva totul era neînsemnat şi neînţeles, acum neînţelesul a devenit semnificaţia vieţii.
Plouă. Nu ştiam că gîndurile mele au lacrimi.
Autor: Bejenari Alexandru
0
Aleasa mea dintre femei
Aleasa mea dintre femei
Stele-ngheţate-ţi luminează chipul
Plăpînd, cuprins de vîntul rece,
Infăşurat numai de vise
Ca un fior prin gînd imi trece.
Ţi-aş da gîndirea toată, poate,
Pe-o clipă-n braţe să îmi stai,
Să simt ce-nseamnă alinarea
Şi doar un mic sărut să-mi dai.
Şi n-o să uit nicicînd privirea,
Şi n-o să plîng de ochii tăi,
O să visezi mereu iubirea
Aleasa mea dintre femei.
0
Monolog
Monolog
Cînd luna şi-a îmbrăcat ochelarii de soare, eu a stat închis în propriul craniu. Vîntului îi era milă şi nu-i flutura părul ce-i astupa faţa îngîndurată.
-Frunze, zise eu, ce multe frunze, În acelaşi timp multe şi în acelşi timp singure.
-E... timp! Strigă eu şi se sfiise de prezenţa nimănui în jur.
Nici eu nu putea fi singuratic, gîndul îl îmbătă şi-l atrăgea de partea sa.
La o margine de răsuflare, existenţa îi rodea coatele naive, nelăsîndu-i şanse să se rezeme pentru a se odihni. Cerul tăcu ca mormintele din cimintir. Eu, îşi răsuflică mîna însingerată cu care îşi omorîse o şansă. Nici nu clipi, pentru ca nu cumva să scape ceva cu privirea sa rece.
-Încă una, zise eu, -sunt un ucigaş şi zîmbi.
Frunzele cădeau multe şi singure peste capul lui aplecat la pămînt. Vîntul din nou începuse a bate, iar părul flutura ca un zmeu. Coatele roase pînă la os părea că nici nu-l deranjau. Eu credea ca durerea este ceva inutil şi nefolositor, parcă îi ştia adevărul.
-Sunt un mormînt, zise eu, demult totul din-năuntru era putrezit şi mort.
Şi eu începu a înflori ca un fluture, parcă cerul aruncase în el o stea fiindu-i mană. Eu nu văzuse aşa frumuseţe, de parcă privea eternul cu proprii ochi. Aripile lui erau petalele celei mai frumoase flori, floare din aur, floare din poveste. Vîntul alina apariţia lui, cum soarele dă viaţă oricărei fiinţe cit de mici.
-Ce minune, zise eu, fluturele, in bătaia alintată de vînt parcă zîmbi cu tot ce avea el mai sfînt, şi căzu mort.
Frunze, frunze multe şi singuratice astupa clipa fericirii, precum astupa trupul firav acelui etern de o clipă. Lacrimile atunci umeziră frunzele adormite din jur, lacrimile celui ce nu simte durere. Eu ştia o taină, o taină a exitenţei lui.
Picăturile de sînge lunecau de pe coatele roase.
-Lacrimi şi sînge, zise eu, dar nu avea pic de durere, nu avea dor, nu avea nimic. Poate nimicnicia nu-i dăduse nimic de ales, eu era un nimic şi gata?! Dor din dor, nimic din nimic, eu din eu.
Vîntul începuse din nou a bate, eu ridică ochii.
-Frunze, zise eu, frunze multe şi singuratice...
Autor: Bejenari Alexandru
0
În umbră
În umbră
Ascuns de mine însumi
Te caut în neştire
Sunt umbra vieţii tale
Nu pot să te ating
Şi doar privirea dulce
Prin bucle negre-triste
Îmi încălzeşte gîndul
De parc-aş fi în vis
Ah! Tăcuţii ochi de jad
Ce-aş vrea să-i mai privesc
Sunt doar o umbră-sumbră
Ce pot să-mi mai doresc
Autor: Bejenari Alexandru
0
Regret
Regret
Nimicnicia îmi mănîncă trupul
Pentru-a-mi deschide sufeltu-n eden
Ca gîndul distrugîndu-mi timpul
Eu nu mai am nimic de-ales
Îngenuncheat in faţa ta
Ca un blestem ce îl aştepţi
Apleacă lin privirea ta
Şi ochii tăi muţiş vorbesc
În ei văd tot
Şi in acelaş timp nimica
Doriţi sunt ei de-un vis
Dar nu de mine
Autor: Bejenari Alexandru
0
Doar vis…
Doar vis…
Fără milă, în tăcere
Stau şi-nspir singurătate
Simt cum tremur-o amintire
-Vreau sa uit acum de toate
Ca un zîmbet de lumină
Al tău chip mi se iveşte
Alinăndu-mă pe braţu-i
Doar minciuni îmi povesteşte
Şi-n culoare nopţii, stele
Tu ţi-aşezi cu mîna, părul
Buze dulci urmeză, clipe
Ne priveşte singur, cerul
Şi dorit de-a ta iubire
Te curpind în braţu-mi rece
Şi te-nspir doar cu privirea
În văzduhul dimineţii
Ea plecă, căzură lacrimi
-Vreau sa uit acum de toate
Ea un înger al iubirii
Eu, Demon în eternitate
Autor: Bejenari Alexandru
0
Ploaia
Ploaia
...Şi plînge cerul, singur,
Cu îngeri fără aripi
Îmi văd pe buze zîmbet
Izbindu-se de stînci
Cît de frumoasă-i zarea
Cu curcubeul-roşu
Eu stau şi-adulmec liniştea
De răcnet şi de plîns
Şi nu văd suflete, ce-ar trebui
La cer să se ridice
E întuneric beznă
Cînd plouă pe pămînt...
Autor: Bejenari Alexandru
0
Lumînarea
Lumînarea
Viaţa mea e ca o lumînare,
Aprinsă-şi pierde din a sa tărie
Şi doar în clipa rece, pe morminte
Se scurg fierbinte, lacrimi
Copacul ce va sta la capu-mi
Trimite-va o frunză s-mă-nvelească
Să-mi scriu pe ea durerea toată
Un semn divin al existenţei
Privesc la ea cum arde bezna
În juru-i turbă liniştea profundă
Cuminţii ochi se-nchid...
Viaţa mea e ca o lumînare
Autor: Bejenari Alexandru
0